Drumul meu prin sudul Romaniei

Am crescut invatand la scoala, o scoala comunista da, ca Romania este o tara bogata, triumfatoare si frumoasa. Cu o istorie mandra si dreapta, in general.
Ca am avut conducatori mareti si drepti si curajosi, mandrii si viteji ca Stefan cel Mare, Mihai Viteazul,  Vlad Tepes si atatia altii. Agricultura, viticultura, apicultura, petrol, gaze naturale, carbuni. Numai eu stiu cate nopti am stat sa invat in cate orase si sate din tara asta, avem petrol.
Am avut vita de vie mandra si aleasa cu vinuri vestite. Am avut porumb si grau si cartofi.  Granarul Europei. Un belsug de campuri frumoase, parca le vad si acum pline de cereale, floarea soarelui, tractoare, combine. Vite la pascut, fete si baieti alergand pe campuri dupa ele, sa le duca la apa. Caprioare, saream mereu la geam in mersul trenului sa vad cate una la marginea padurii, sa nu fuga repede, repede, daca fluiera trenul. Si mereu fluiera trenul si apucam sa vad doar fundul de caprioara alegand.
Ruta mea spre tara a fost mereu Bucuresti – Ploiesti – Titu – Gaiesti si apoi la tara. Deci aici, in sudul tarii. Sudul cel frumos si mandru si bogat. Nu am vazut niciodata campurile goale, nu am vazut niciodata sondele sa stea. Cand mergeam cu unchiul meu cu masina, priveam mereu fascinata campurile pline si atat de frumoase. Am gasit pe net cateva poze frumoase sa exemplific un pic, pentru ca, din pacate, nu am nici o poza de pe atunci.


Da, am crescut in comunism. Dar am crescut invatata sa fiu mandra, de tara mea, de oamenii din ea, de istoria ei, de .., nu stiu, de tot. Mandra si fericita ca aveam o tara care oferea de toate.
Va rog sa nu credeti ca il laud pe Ceausescu, sub nici o forma nu este vorba de asta aici. Dar, acum,  dupa 29 de ani de la revolutie, am mers la tara, mai departe, prin zona Drobeta Turnu Severin, si am stat cu capul spijinit de geamul masinii si am plans.
Sudul tarii mele, cel maret si pe primul loc in Europa la productia de grau, porumb si floarea soarelui, impreuna cu Campia de Vest, parca, asa stiam. Cartoful era in Moldova si vita de vie si in Campia Dobrogei, la fel. Bine, vita de vie are un areal mai larg la noi in tara, dar nu stiu daca mai are, avea sigur.
Ei bine, sudul tarii mele, floarea cea vestita, a disparut. A disparut sub o mare de tristete si campuri parjolite, triste si pustii. Satele cu case darapanate, garduri rupte si oameni slabi si tristi.
Toata tineretea, vlaga si frumusetea au plecat si a ramas in urma lor pustiu. E totul groaznic de pustiu. Zone mari cu masini vechi, care arata de parca a fost tornada si au cazut toate ruginile acolo, campurile atat de goale si sondele stau, poate au stat acum doar, cand m-am uitat eu la ele, dar erau nemiscate intr-o deprimanta liniste si aratau asa, ca niste fantome ale unor vremuri demult apuse.
Si-au vrut oamenii pamanturile inapoi si le-au lasat sa piara, le-au vandut la straini. Nu ii ajuta nimeni sa le faca sa produca. Vitele noastre de vie sunt vandute la straini, dar macar sunt muncite, nu pier, dar mandria? Nu mai e la noi. Si nici rodul, nu mai e la noi, doar munca si lipsurile si frigul.
Imi povestea mamaie, ca aveau pepeni si se vindeau asa de repede si erau atat de buni, “aveau gust”. Acum stau oamenii cu pepenii pana se usuca pe marginea drumului si noi mancam din Turcia, sau de prin alte tari ….
Prin satele pierdute pe drumuri, printre casele darapanate si scolile ruginite, vezi cate o casa cu etaj si forfota prin curte, masini. Sigur este a primarului sau a vreunei rude. Oare cum or putea sa traiasca cu atata deziluzie langa ei?
In unele locuri este doar primaria mai rasarita, in altele, nici macar nu se vede scrisul pe placuta aia, ca sa intelegi ce cladire este.  Prin casele batranesti mai vezi cate un caiet din campania electorala a lui Adrian Nastase, sau cate o umbrela portocalie, nu stiu ce partid sau uniune era ( am gasit poza, stiu acum, o sa v-o arat mai jos). Cate un calendar de buzunar rupt pe la colturi, toate pline cu promisiuni pentru o viata mai buna.
Ce pacat! Cate vieti pierdute pe doi lei.
Rezultatul promisiunilor, elocvent? :
Sunt atatia oameni saraci in tara asta, atatia copii cu destinele frante, atatea deziluzii si pierderi incat, nu am stiut ce sa fac altceva decat sa imi rezem capul de geam si sa plang.
Sa plang tristetea acestor locuri, ale mele, pierdute. Sa plang mandria si fericirea duse demult.
De asta ies in Piata Victoriei, si de cate ori ma intorc de la tara, ies si mai indarjita si mai suparata si mai furioasa. Au furat destul, au golit-o de oameni si de suflet. A ramas insa, o mica faramita din ea, poate o putem face la loc, impreuna.
Imi este rusine in fata istoriei si imi pare asa de rau ca nu mai suntem un popor de oameni mandri si viteji. Dar cine stie …