Astăzi a mai plecat un om de lângă noi, un om drag. Și, încă o dată, mă uit uimită în jur și văd lumea cum se mișcă, deși ar fi trebuit să stea un pic, doar un pic, pe loc.
Am mai simțit asta, am mai scris asta. Sper să nu o mai simt curând. Dar când pleacă un om, parcă lumea ar trebui să se oprească măcar pentru o fracțiune de secundă.
În zile ca asta te întrebi, la un moment dat, despre cine este vorba mai întâi: despre cel plecat sau despre tine, cel rămas? Pentru că nu ai decât ce simți tu, pierderea unui om care ți-a fost aproape ajunge, inevitabil, să fie și despre tine.
Am cunoscut pierderea încă de mică, înainte de a face primii pași la școală. Apoi a continuat de-a lungul anilor, constant, cu pauze mici, făcute parcă special ca să mă lase puțin să respir, ca apoi să lovească din nou.
Tortul și coliva au mers mână în mână, ciocolata de casă cu prescura și mirosul de tămâie alături de cel de parfum, atât de mult încât, la un moment dat, am simțit că se confundă. Nu m-a mai interesat deloc care este cel mai „cool” miros de parfum. Ce rost ar mai fi avut să îmi aleg unul preferat? S-ar fi împletit oricum, de minune, cu cel de lumânare sau de tămâie. Așa credeam atunci, așa am crezut mult timp.
Cana preferată a persoanei plecate, lăsată afară împreună cu o felie de pâine, căratul apei, mirosul de vin aruncat peste veșminte, coliva, drumul la biserică, drumurile la cimitir, toate se duc, la un moment dat, într-un colț de memorie. Crezi că ai uitat. Dar pierderea știe drumul înapoi. Revine din când în când și lovește, la fel ca în prima zi, acum 41 de ani, când pierderea aceea imensă a lovit prima oară.
Drumul nu este important, ci sufletul tău când faci fiecare pas spre cel care nu mai este, sperând să îi mai spui ceva, sperând să te audă, să îți mai răspundă sau să rămână lângă tine, să nu plece. Și totuși te întorci acasă fără acel om, fără acea persoană din viața ta. Azi cineva, mâine încă cineva, poimâine încă cineva. Și fiecare drum către ei este la fel. Parcă un strop de speranță când pleci, „poate azi mă aude”, îți spui în suflet, știind oricum că nu este adevărat sau că nu îți poate răspunde. Și un gol imens când te întorci, reamintindu-ți încă o dată că nu mai este. Chiar nu mai este. Și nimic, dar nimic, nu poate umple vreodată acel gol, nici următorul gol, nici următorul.
Nu avem cuvinte doar ale noastre, nu avem gesturi secrete, nu avem cercuri strânse, Cezar. Dar plecarea ta de azi m-a răscolit pe deplin. Am făcut acest ocol prin amintiri pornind de la pierderea ta de azi, pentru că m-a răscolit imens, m-a luat prin surprindere și încă resimt acest gol ca pe un pumn uriaș în stomac, venit fulgerător, ca să mă lase încă o dată împotmolită în timp.
Și cui să îi ceri socoteală? Pe cine să acuzi sau la cine să strigi? Cu cine să te mai cerți pentru asta?
Pierderea ta, Cezar, a mai lăsat un gol în sufletele astea rătăcite pe aici.
Gol după gol, rămânem în fiecare zi mai singuri, într-o lume din ce în ce mai plină de răutate. Și poate tocmai de aceea avem nevoie, mai mult ca oricând, să facem drumul înapoi către bunătate.
