Zilele trecute am trecut prin Sinaia. A fost trafic intens, am stat foarte mult in masina si am tot discutat diverse lucruri cu sotul meu pana cand ne-am dat seama ca la fiecare pas stiam, simteam ceva pentru Sinaia.
Intr-o vila pe dreapta, am avut banchetul din clasa a 8-a, apoi mai in fata de la sensul ala giratoriu acum plin de flori, pe partea stanga, am stat de mai multe ori, am spus si am ascultat povesti.
Cumva, ori de cate ori voi pasi pe strada Furnica imi va rasuna in urechi melodia cantata de Bambi https://youtu.be/nm9aHVoocig?si=bSp5e0Rh3Zo9PB77 Plangeam cand ii vedeam impreuna, plangeam cand ii vedeam tinandu-se de mana" - Doi ochi caprui se numeste ( am cautat) si de fiecare data, invariabil, ma gandeam de ce fredonam cu atata patima melodia aia ca nu avusesem nici o tragedie de vazut pe cineva.
Imi amintesc si acum atat de clar ploaia deasa, marunta si rece, la care ma uitam de la geam, ascultand melodia asta si insiprand aerul ala proaspat, cu sete, admirand frumusetea cladirilor din Sinaia.
Cazinoul Sinaia cu atmosfera lui Belle Époque, Manastirea Sinaia ( unde tin minte mirarea cand am aflat ca barbatii trebuiau sa stea pe dreapta si femeile pe stanga).
Cofetaria (care acum avea o girafa si m-a facut sa zambesc) care ne astepta sus, fix in capatul scarilor cand veneam de la gara si ne opream musai sa ne odihnim si sa mancam ceva dulce.
Tin minte primul dans din viata mea cu un baiat, tot la Sinaia – Lady in red si urmatorul, One more try.
Prima conferinta de care m-am ocupat la hotelul New Montana, emotiile, munca, bucuria.
Din cauza jobului meu in turism, am strabatut Valea Prahovei si culoarul Rucar Bran, pas cu pas, (culoarul Rucar Bran a fost tema lucrarii mele de licenta) am mers sa fotografiem si sa documentam fiecare straduta, in fiecare viluta, fiecare oras, fiecare restaurant, desi e cam mult spus restaurant pt atunci.
Am numarat camere, locuri in camere, daca aveau posibilitatea sa ofere masa sau nu, daca aveau baia pe hol sau in camera ( erau multe cu baia pe hol pe atunci ) cu ce se incalzeau ( erau multe pe lemne) si multe alte detalii.
Din anii 2000 si pana astazi, Sinaia este esential aceiasi. Casele, strazile, la fel. In cateva puncte adus ceva nou si grandios. Catorva vilute le vad schimbarile si le stiu fiecare pas de extindere din acesti 25 de ani, fiecare etaj sau geam adaugat. Ma bucur ori de cate ori vad ca mai adauga ceva si imi amintesc cum ma stresam sa le fac poze si sa stiu sa le notez pe fiecare la viluta corespunzatoare dupa ce le developam. Da, le developam.
Stiu cum aratau baile si camerele si scarile, iar daca deschid usa, parca se deschide o poarta in trecut, un trecut uneori schimbat, dar cumva, acelasi. Parfumul si mirosul caselor a ramas neschimbat.
Aici a fost o piata, mai este mai sus o parte din ea.
Mai fac un pas si ma gandesc la primele plimbari cu Alex prin parcul de la Cazino ( ne mai ducem si acum cateodata si ne leganam in aparatele alea de gimnastica puse recent 🙂 ).
Imi amintesc fiecare pas coborand pe Muntele Furnica, prin parauri, cu picioarele ude in bocanci, cu rucsacul in spate si cu fericirea in suflet.
Traiesc aceiasi fericire ori de cate ori imi amintesc. Imi apare un zambet larg pe fata si in inima si ma gandesc la prietenii mei si la bucuria acelor zile pe care sunt asa de fericita ca am avut sansa sa le traiesc si sa ma bucure si azi amintirea lor.
Imi aduc aminte de Peles, cat e de frumos si apoi ridic privirea si privesc Bucegii, atat demult iubiti, atat de mult strabatuti si atat de mult cantati.
Cate povesti s-au nascut aici!
