Nu o să uit niciodată cum mă cățăram prin pomi ca să culeg corcodușe în parcul Plumbuita, cum șterpeleam caise verzi din curtea Mănăstirii, cum jucam „Pașii de uriaș”. Cum ne cățaram și făceam gimnastică pe toate crengile copacilor bătrâni care, astăzi, nu mai sunt.
In imagine este poza de astazi cu un pâlc de copaci care au supravietuit, fără crengile mai joase pe care mă zbântuiam eu, dar ei încă sunt și ce bucurie sunt!!!
Nu o să uit niciodată cum m-a alergat nasica cu nuiaua în mână pentru că mă apropiasem prea mult de lac și cum alergam disperată să nu mă prindă și m-am ascuns acasă în toaletă și m-am închis cu zăvorul până a venit mama de la serviciu.
I-am făcut poza mamei mele ieri, întâmplător, fix aici, în același loc în care m-a prins nasica jucându-mă, cu atâția ani în urmă.
Deși eram foarte mică, nu o să uit niciodată plimbarea cu tata în parcul Tei la Brotacei, nu știu dacă prima, dar, din păcate, ultima noastră plimbare.
Poze cu mama și tata în tinerețe:
Ei doi și o girafă, prevestitoare parcă
Nu o să uit niciodată cum mergeam cu noaptea în cap, stând la coadă la butelii sau la băcănia din cartier, și nici întâmplarea mult prea dragă, tot cu nasica și, de data asta, și cu nasicu:
Centrul de butelii era pe atunci în Tei Toboc. Ca să ajungem acolo, trebuia să ocolim cu căruțurile grele tot cartierul, așa că am luat-o pe scurtătură, adică pe insulă (cea curățată recent de Primăria Sector 2). De la noi din cartier se ajungea pe atunci ușor pe insulă, traversam pe podul imens care acum nu mai este, din dreptul Mănăstirii Plumbuita (dărâmat tot de Primăria Sector 2, nu refăcut, dărâmat). Apoi, de pe insulă, era o parte mai joasă în lac, cu niște pietre mari, albe, și călcam pe ele și ajungeam dincolo, în Toboc. Nu mai știu cum făceam cu buteliile, eram micuță. Nasicul meu, somnoros încă, a călcat pe ceva ce părea a fi o piatră albă, doar că era un sac și… a căzut în apă, evident. Nu o să o uit niciodată pe nasica (noi mergeam așa, în șir indian), cum s-a întors spre noi (nasicul era în spatele meu) și i-a zis cu toată dragostea: „Miezule, fir’ai al dracului, căzuși?” Am râs cu toții de nu știam dacă cumva nu cădem cu toții în lac de atâta râs, iar nasicul a mers, până la urmă, pe lângă pietre și a ajuns înaintea noastră la mal. Miezul era nasicul, evident.
Ei doi nu mai sunt, podul nu mai este, nici centrul de butelii, dar fraza aia mi-a rămas în suflet, și dragostea și râsul, și o să le port cu mine toată viața. Nu o să uit unghiile lungi și roșii, atât de frumoase, ale nasei mele, și găinile pe care le lăsa dimineața în parc, iar seara se întorceau cuminți acasă.
În poză, începând din stânga cum vă uitați, este nasicul meu, Miezul (Aurel), apoi mama, nasica cu blănița ei frumoasă, și tata.
Botezul meu la Mănăstirea Plumbuita. În stânga, cu gențuța, e bunica mea din București, mama tatălui meu și bucuria copilăriei mele. Aici avea să mă aducă ani mai târziu să trec pe sub masă, la Paște, tot ea.
În fața dreapta, bunica mea de la Fierbinți, cu bunicul și căciula lui neagră, înaltă, fix lângă mine și nasica. Fierbințiul mamei mele, unde acum mergem și plantăm castravete amar și alte legume pe care le-am unit sub numele Lia, cum îi spuneau bunicii și oamenii locului mamei mele, copil fiind acasă.
Aici cu verișorii mei și nășica.
Nu o să uit niciodată prima vacanță cu mama la mare și cum ne uitam la o terasă la Dallas, avea vouchere de la sindicat și cârnați în gărniță la pachet. Ne-a plouat de ne-a rupt în prima zi, de abia ne-au schimbat camera și a fost haios și aici. Eu, teoretic, trebuia să dorm în pat cu mama, s-a întâmplat asta într-o singură seară și mama a căzut din pat, rămânând în istorie cu cea mai haioasă bubuitură pe care a auzit-o Eforie Sud (erau paturi înguste de o persoană).
Nu o să uit niciodată:
-
cum am coborât pe scările de pe strada noastră, într-o iarnă cu nămeți de zăpadă, ca pe derdeluș, în haina mea albă ca zăpada și cum am ajuns în capăt, fix într-o mare de cenușă pusă acolo de vecinii grijulii să nu alunecăm când venim de la școală;
-
pe bunica mea și cum îmi dădea ea bani din pensie să îi iau cadou mamei de 8 Martie (îi luam și ei, normal, cu ajutorul mamei). În afară de felicitarea cu sclipici făcută la școală, ghiocei și mărțișor, luam foarte des cadou crema Nivea și crema Doina de castraveți, și din cea roz. Nu o să uit niciodată cum mâncam amândouă conserva de sardine de la băcănia comunistă, rece și goală, aflată pe locul unde este acum Mega Image la podul Colentina. Avea aproape doar conservele noastre de sardine în ulei, de la care am făcut și hepatită;
-
pe colegul meu de clasă, Cătălin, cum venea în fiecare dimineață cu o servietă de trei ori mai mare decât el, să mă ia la școală. Din păcate, s-a mutat din cartier, cred că după clasele I-IV, și nu mai știm nimic de el, nici eu, nici Georgiana;
-
prima zi în care am cunoscut-o pe Georgiana, aveam 6 ani eu și 5 ea, și tocmai se mutase la noi în cartier, cea mai bună prietenă a mea și acum;
-
covrigăria vecinilor din colț, cum miroseau și ce buni erau covrigii ăia la șir, proaspăt scoși din cuptoare;
-
pe colegul meu de premiu I, Mirică, dansurile din școala generală cu colegul meu Mihai, baletul în costumul roz și pe doamna învățătoare Panaitescu. Nu mai știu nimic de niciunul dintre ei. Nici de colegii Costin sau Drămbăreanu, Poenaru, Consuela, Cici, Stoica (1-8, școala 39). La Stoica am fost la prima mea petrecere, o zi de naștere, și cred că i-am dus cadou un bibelou (se purtau atunci).
Nu o să uit, orice ar fi, nuferii din parcul Circului și nici nămeții de pe strada mea, îmi e atât de dor de ei.
Nu o să o uit pe tanti Silvia de la băcănia noastră din cartier și nici pe omul care făcea vată de zahăr sau pe tanti de pe strada Ricinului, care ne vindea mieji de semințe și susan; îi las aici ca să rămână și ei mereu.
Nu am cum să uit cu ce viteză se ardeau lampile de la televizor și cu câta speranță așteptam să vină nenea să le repare sau să le schimbe, dacă avea. Nu am să uit cum ne-am adunat cu toții să vedem primele filme la video la tanti Sica: Fantoma, Dirty Dancing, așa cum nu o să uit niciodată coșul plin de mere din care mă înfruptam mereu, când mă duceam să mă uit la ele la TV, al Aureliei. Nici cărțile ei și ale lui Nea None și cum se mai bucura el că eu le citesc pe toate. Nici traforasele lui și ale lui tata, nu o să le uit niciodată.
Nu o să uit cum venea tanti Sica și îmi făcea injecții, am fost bolnăvioasă tare și îmi făcea ce spunea medicul și ce era atunci: Polidin sau Ampicilină. Și o să țin minte mereu merele verzi fabulous de bune din mărul ei din curte, cu care venea mereu la injecții ca să mă facă să uit și să zâmbesc, și o să mai țin minte mereu grădina ei plină de flori, vița de vie și dulceața de trandafiri.
Nu o să uit niciodată cum făcea mama cu tanti Sica, Florio, și cum se împrăștia parfumul ăla în tot cartierul.
Eu, eu cu mama în poză.
Nu am să uit niciodată zilele mele de naștere, la care chema tata tot cartierul și îmi făcea masă mare în curte și mă umpleau de cadouri, mă machiau, mă plimbau peste tot, eram cea mai mică de pe stradă. Am avut mult timp și cred că mai este și acum pe undeva o cutie de bijuterii cu scoici.
Nu am cum să uit nici cănile de apă puse în geam și nici pâinicile înmuiate în vin și împărțite în fiecare seară la toți vecinii de pe stradă, pentru cel care nu a mai fost.
Viața ne duce mereu în locuri nebănuite, cu suișuri și coborâșuri multe, cu piedici și victorii, cu bucurii și deznădejde. Fiecare bucățică din ea rămâne cu noi, iar eu voi purta aceste amintiri cu mine peste tot, mereu.
Oricât de mult ne-am îndepărta, vom rămâne mereu și un pic, copii!
