10 August 2018 – pentru mine

Imi place sa cred ca sunt o persoana corecta. Am participat alaturi de sotul meu, la aproape toate protestele incepand cu ianuarie 2017. Ma mai duceam cateodata si seara, la intamplare asa, neorganizat, sa fim alaturi de cele cateva suflete care stau si acum in piata pentru noi. Si pentru ei, dar si pentru noi. Dupa cum vad, o sa ne mai ducem. Am mers la toate marsurile, este posibil sa ne fi scapat vre-o 2-3 totusi.  Ce a fost super tare la aceste proteste, este ca fara sa ne dam intalnire, ne-am vazut cu o groaza de prieteni, mereu, la fiecare protest, apoi s-au inmultit si ei si tot asa. In marsul ala imens de nu stiu cate zeci de mii, pe drum si tot ne-am intalnit. Fara sa stabilim adica, asa, pur si simplu in multime, sa vezi cate un om drag, apoi inca unul, doi si apoi altii, si altii. Este minunat sa ii vezi si sa realizezi pe viu ca si ei simt la fel ca si tine.
Am mers o data la un mars, unde a plouat atat de tare si de mult, incat atunci cand ma uitam la sotul meu nu il mai vedeam decat extrem de greu, prin perdeaua de apa si mergeam toti strigand, parca adunandu-ne si mai tare unii in altii, sa ne aparam de ploaie si strigam si mai tare, si speram si mai mult. Fara umbrele, le lasasem acasa evident. Cand am ajuns la Casa Poporului, m-au napadit atat de multe povesti, despre toate suferintele acestui neam, saracie, razboaie, cum imi povestea mamaie ca se ducea tataie in razboi si ea a ramas cu cei 3 copii mici acasa, cum auzeam povesti despre cum muncesc oamenii la Casa Poporului si mor de foame si pe la Canal. Atata furie si durere simteam, incat ploaia parca nici nu ma atingea, nu ma mai putea atinge nimic, decat dorinta de a face ceva pentru ca lucrurile sa fie … curate.

Cand am plecat spre casa, ma impiedicam in fusta care mi se lipea de glezne si dardaiam si tot speram. Chiar am crezut ca noi, atat de multi, atat de buni, o sa putem schimba ceva. Atunci, pe loc.  Dar, am mai prins si un mars cu geci groase si atunci mi-am dat seama ca da, o sa schimbam, vad asta in cei cu care iesim, de fiecare data. Doar ca dureaza. Ca orice schimbare buna insa, merita asteptarea si pregatirea ei.

Din ianuarie 2017 a inceput sa ma intereseze politica, am realizat cat de tare ne afecteaza si ca trebuie sa facem ceva. Nu stiu ce, nu am stiut niciodata ce si nici nu ne pricepem, dar ne ocupa zilele si serile, ne afecteaza munca de zi cu zi, prin urmare trebuie sa vedem ce e cu ea.  Am tot vazut mereu in discutii pe grupuri, pe retelele sociale cum cei din afara, ne-au sustinut mereu, au fost mereu prezenti in comentarii si incurajari si ma tot gandeam cum este pentru ei sa nu poti sa participi, trebuie sa fie tare greu. Noi am lipsit o data, cand am facut eu pancreatita si o data cand am fost sa o ducem pe mamaie la tara si a fost tare naspa. Prima data nu am realizat f tare, inconstienta fiind, intr-un spital londonez datorita caruia am supravietuit, puteti citi aici cum: https://printrepicaturi.ro/2017/04/11/london-in-my-face-sau-6-zile-intr-un-spital-londonez/.   Dar a doua oara, fiind intreaga, a fost teribil sa stim ca lumea este in strada si noi suntem prea departe ca sa putem ajunge. Asa ca, i-am inteles pe cei din diaspora, pe cei din afara tarii care nu au putut veni. Si i-am inteles si ca vor sa vina si m-am bucurat.
M-am simtit asa, ca si cum aveam un frate mai mare si vine cu mine la scoala sa vorbeasca cu profesoara. Stiti? Sentimentul? Uite domne, ca vin si ei cu noi, nu suntem singuri, nu au comentat degeaba, nu ne-au incurajat degeaba, chiar cred ce spun si vin si ei. Ieei.
Eu asa am perceput asta, partial. M-am bucurat tare ca vin sa fie alaturi de noi si ne-am dus pe 10 august sa fim si noi alaturi de ei. Noi, cei care fusesem atat de des in piata, sa le fim alaturi celor care vin pentru prima data, sa simta si ei ce simtim noi, sa ne bucuram  impreuna, si sa cerem impreuna dreptul la o viata frumoasa.
Asa am vazut eu asta, si ca mine, multi, sunt convinsa.
Si ne-am dus. La locul nostru din coltul de la Antipa, cu afisul mare Peugeot ( acum nu mai e cu Peugeot). Acolo ne-am vazut cu ceilalti prieteni ai nostri si cu altii, veniti impreuna sa ne vedem cu gasca de afara. Veniti sa exprimam prin prezenta noastra ceea ce nu puteam spune in cuvinte fiecaruia: ne bucuram ca ati venit!
Verisorul meu venise cu cei doi copii, mici, mici la protest. Am incercat sa ne gasim, insa multimea a fost coplesitoare si nu am reusit.

La un moment dat, m-a apucat stranutatul. M-am mirat chiar, ia uite domne’, am racit, ce naiba! Si tot auzeam pocnituri, la inceput nu am inteles ce sunt si de unde se aud.  Nici unul dintre noi. Au aparut pe cer tot felul de chestii asa, noi am crezut ca sunt artificii. Dar, bubuiturile au devenit tot mai dese, am inceput sa stranut tot mai tare si un domn de langa mine m-a lamurit ca este de la gaze, stranutul meu. Cum ?
Lumea din fata noastra incepuse sa vina lacrimand, cu lucruri pe fata: tricouri, steaguri, fiecare ce avea. Atunci ne-am dat si noi seama ca se da cu gaze. Am ramas masca, eram cu totii parca intr-un film extrem de prost si toata lumea se intreba socata: de ce dau cu gaze? Ca nu a facut nimeni nimic. Pai tocmai asta era, dupa cum aveam sa aflu. Vroiau sa ne provoace, sa se iste cine stie ce. Pai care om nu s-ar enerva daca el sta linistit si vine unu si ii da cu gaze asa, ca vrea el si ca poate. Normal ca te enervezi nu? Pe asta au mizat.
Pai sa fie cu noroc prietene ca nu plecam, pana nu termini tu gazele. Cam asa era, daca ne gandeam ca pe la 10-11 sa plecam, gandul s-a dus la al doilea stranut.  Nu mai plecam. Pai de ce sa dati cu gaze?
La ora 21.00 luminitele noastre s-au aprins. Prin gazele lor, alaturi de semenii nostri veniti de departe, s-au aprins, ca de obicei, in fiecare seara, la ora 21.00.
Au luminat cu aceiasi putere si cu multa speranta ca in orice alta seara, ba de la gazele alea, indarjirea oamenilor nevinovati, uimirea si stupoarea ca suntem gazati degeaba, ne-au unit si mai tare, am strigat si mai mult.  Faimosul imn “m–e psd” a rasunat de atatea ori cu si mai multa strasnicie in piata, ca niciodata. Cu cat dadeau ei cu gaze, cu atat strigam noi mai tare.  La un moment dat, nu mai stiu ora, dar a trebuit sa ma duc pana la Mc. Neaparat, asa ca m-a luat sotul de mana si ne-am dus. Pana tunci nu relizasem cat de multi suntem. Stiam ca suntem multi pentru ca nu mai era internet, nu era semnal sa suni, nimic, dar atat de multi, nu am stiut ca suntem. Era circulatia blocata pana dincolo de pasaj pe Titulescu si in toate celelalte zari si lume puhoi, ambulante. Toata lumea PASNICA, aceiasi oameni pe care ii vad de obicei. Am intrat in Mc am luat si un sandvis si cand am iesit, lumea fugea inspre noi, din piata spre Titulescu. Cand sa musc din sandvis mi s-a facut rau. L-am aruncat, ma usutura gatul si ochii si lacrimam si nu stiam ce sa fac. Nu intelegeam ce s-a intamplat. Dadeau cu gaze si mai mult si mai des si lumea nu mai putea. Si cand au ajuns in dreptul nostru, ceva s-a intamplat, toata lumea aia innebunita si tusind s-a intors inapoi tipand: nu plecam, nu plecam. Mi-au dat lacrimile si impreuna cu sotul meu am plecat spre piata strigand NU PLECAM.
Pe laturile pasajului era puhoi de oameni, un tramvai a incercat sa treaca, cine ii daduse drumul? Nu am inteles. S-a oprit, eram o mare de oameni acolo, nu avea cum sa treaca.

Prietenii nostri ramasesera in piata si am incercat sa ne intoarcem la ei sa vedem ce fac, sunt ok, nu sunt… Ne-am intors si noi si ceilalti. Fum, agitatie, cativa oameni care clar nu erau cei care veneau in mod obisnuit la proteste erau si ei prin zona, putini, dar se vad. Noi ii vedeam, care habar nu avem, ca sunt diferiti, ca nu sunt ok, daramite jandarmeria.
Nu am reusit sa ne mai vedem cu prietenii nostri, semnal nu era, nu puteam sa vb intre noi, prin urmare ne-am dus langa girafa si am ramas acolo, pentru ca acolo erau “de ai nostri”, figurile clasice de la protest, tineri cu biciclete, familii cu copii, batrani, plus ca la adapostul copacilor, parca nu se simteau gazele chiar asa tare.
Am stat si am scandat imnul verii de cateva ori cu toata forta. Stiti cum faceam? Scandam, bubuiau gazele, ne lasam in jos, respiram, ne ridicam si scandam iarasi. Toti, in acelasi timp, in acelasi ritm cu aceiasi furie fata de nedreptatea care ni se facea, neclintiti de la locul nostru, doar strigand ce vrem. Atat, asa cum am facut mereu, la fiecare protest.
Apoi, la un moment dat, s-a intamplat ceva, nu as putea descrie ce. S-a schimbat ceva si am hotarat sa plecam.
Am plecat fix cu cateva minute inainte ca jandarmii sa intre cu forta in multimea de oameni adunata acolo. Sa nu uitati, lasasem acolo batrani, cu parul alb si care mergeau cu bastonul, si nu unul, ci multi. Familii cu copii  mici si cu catei, tineri care stateau pe jos langa biciclete.
Catelul asta fusese acolo.

Pe drum, am primit si mesajele de la prietenii nostri, unii plecasera zapaciti de gaze, altii erau inca acolo, ne-au povestit a doua seara, pe 11, ce  au patit cat timp nu am putut sa luam legatura intre noi.
A fost atat de nedrept, ca sa nu mai spun degradant, umilitor, josnic. Nu stiu cu ce drept au putut face asa ceva, doar pentru ca pot?  Toata viata iti trece prin fata ochilor si te gandesti ca puteai sa ramai cu cine stie ce urmari, sau sa nu mai ramai deloc, dupa asemenea actiuni si de ce? Totul ca sa apere furtul ? Atata furat? De atatia ani si nu le mai ajunge ? Lucrurile care se intampla la noi in tara, de atata timp dupa revolutie, in care au murit atatia oameni,  sunt atat de grave, si din pacate multi oameni nu le vad.
Pentru ei Ceausescu nu a murit, dar pentru noi da si nu il lasam sa se mai intoarca.
Ei sunt obisnuiti sa stea la coada, noi suntem obisnuiti sa fim eficienti.
Ei sunt obisnuiti sa moara la Canal, dar noi nu.
Ei sunt obisnuiti sa asculte de stapan si sa nu cracneasca, noi suntem obisnuiti cu lungi dezbateri in sedinte interminabile, in care luam cuvantul si spunem ce avem de spus si cu argumente si solutii si variante.
Ei sunt obisnuiti sa asculte, noi suntem obisnuiti sa ne spunem parerea.
Ei sunt obisnuiti cu comunismul, noi am vazut cum arata libertatea.
Si pentru ce au facut din ianuarie 2017 si mai ales pe 10 august 2018, multi dintre noi vor schimbare, suntem aici si noi, noi nu mai uitam.
Noi astia, masele tacute si politicoase, extrem de amabile si dragute, cei care iesim la proteste de atata timp si multi altii ca noi. Nu putem face mare lucru, poate, sau putem schimba totul, cine stie. Totul este sa fim prezenti si suntem prezenti. De ce ? Pentru ca putem.
Putem sa aducem schimbarea pe care ne-o dorim, putem munci la ea, putem munci pentru ea si asta si facem.
Voi puteti astazi, dar maine?