De ce eu ma duc in locul de unde ea a plecat.
Mama a facut parte din generatia ce a plecat de la tara, spre o lume mai buna, la oras. A muncit, a sperat. A mers in concediu prin sindicat, de la munca, doar de cateva ori in viata, la mare, cu mine, in vile din acelea in care mai stateai cu o persoana in camera si aveau baia pe hol, la Eforie Sud.
Printre cele mai frumoase amintiri ale mele, este unul din aceste concedii la Eforie, unde ne-a plouat in camera de ne-a rupt si am mancat carnati si carne la garnita aduse la pachet. Seara, ieseam cu mama la o limonada, la una din terasele Eforiei, ca sa vedem serialul Dallas.
Am de atunci o poza amintire pe un calut in zona aia de jocuri care mai exista si acum. Nu stiu daca mai este calutul.
Tata a murit cand aveam eu 6 ani si mama s-a chinuit o viata sa ma creasca, numai ea stie cum. A facut totul ca eu sa ma duc la scoala, mai ales ca a vazut ca imi place, pentru ca eu sa nu sufar ca ea. Asa cum fac toti parintii.
Si m-am dus la scoala, si m-am tot dus. Si la facultate si la master si la munca. Nu aveam cum sa merg la cursuri de zi, a trebuit si am si vrut sa imi iau un job si am mers la “fara frecventa”, la Facultatea de Georgrafie a Universitatii Bucuresti – Turism. Mandrie mare. 5 ani a durat. Ca la medicina. Am mers la munca, in turism evident, si la examene, practica, sesiuni, nopti nedormite, am avut si 5 examene intr-o zi si la toate am luat nota 10. Am tinut sa mentionez asta, pentru ca a fost un fel de record personal si in afara de mine nu il stie nimeni, asa ca il mentionez aici, ca sa ramana in istorie 🙂
Apoi, pentru ca imi place la scoala, v-am spus, am facut si masterul, tot turism, evident. Dragostea mea, pierzania mea. Am luat 8 la licenta, m-am suparat tare, pentru ca muncisem mult rau la ea si o tipa inaintea mea a facut numai tampenii, a enervat comisia si aia aproape ca nu m-au mai ascultat. M-am simtit furioasa, dar … am luat 10 la dizertatie ca sa ma razbun. Am terminat scoala la 28 de ani si am plecat si din turism.
Pana acum, viata mea pare un cliseu, este un cliseu.
Am intrat in vanzari online, mi-am deschis cu sotul meu propria afacere, un magazin online dedicat modei pentru bebelusi, ne-a placut tare, a venit criza din 2008 si s-a dus pe copca putin. Am incercat apoi publicitate, produse promotionale, personalizari produse, grafica, imagini, nebunie. Ne-am chinuit foarte tare si eu si sotul meu, dar am supravietuit.
A venit pandemia, 2020 si am terminat. Sau am pus pe hold putin productia publicitara si ……………………..
Ne-am apucat de agricultura.
Acum cativa ani, era sa mor. De-a dreptul. Am facut pancreatita. Am avut un noroc teribil si am scapat. De atunci, am inceput sa ma gandesc un pic mai mult la stilul nostru de viata sedentara si plin, plin de stres si am hotarat sa facem ceva pe timpul verii. Noi, in publicitate, vara avem mai putin de lucru.
Asa ca, ne-am intors la natura, la mama acasa si am inceput sa lucram pamantul. Am ales sa plantam castravete amar pentru inceput, un fruct minunat pentru sanatate, gasiti mai multe detalii in pagina deschisa de mine si updatata des, pe fb: https://www.facebook.com/Castraveteamarantidiabet/
Venim in Bucuresti rupti de oboseala si plini de pamant, dar extrem de fericiti. Nu mereu, e adevarat. Trebuie sa gasim cumparator, piata e grea si aici, vrem sa ne extindem si nu ne incadram la nici un fond european sau ceva. Clasic. Era unul cu tinerii fermieri, pana in 40 de ani, dar am 41 de ani. Fix pe langa.
Nu am putut primi niciodata nimic gratis, bonus sau ajutor. Ma mir ca am luat pensia de urmas, era cat pe ce sa nu o iau nici pe aia. Nu stiu de ce. Am fost mereu pe langa. De exp, abonament pe RATB nu am avut in facultate dreptul la decontare, pentru ca na, munceam si teoria era ca, daca muncesti ai bani, nu?
Daca ma urc vreodata in RATB si nu am bilet, clar este controlorul, sau urca si vine direct la mine. O statie am mers o data si a trecut de Alex, de alti prieteni si a venit direct la mine. Miros, cred, frica. Pentru ca sunt un om corect, chiar nu vreau sa merg fara bilet dar, nu stiu, se mai nimereste sa nu ai si sa fie inchis chisocul, etc. Deci nu, nu am primit niciodata nimic, am muncit pentru fiecare leut. Parca nici nu as vrea neaparat, dar nici sa nu ma incadrez la nimic, parca e prea ciudat.
Mama este insa foarte suparata si trista. Nu intelege cum de ea a muncit atat ca eu sa invat carte, iar eu dupa atata carte, am ales sa muncesc pamantul si sa merg la tara, de unde ea a plecat.
Nu am cum sa ii explic ca vremurile s-au schimbat. Ca nu mai e CAP, ca nu trebuie sa fac norma pentru nimeni, ca daca stau cu burta goala sau plina, este strict sub controlul meu, nu sunt la mila altcuiva, totul depinde de cat de buna sunt la ce fac sau ma rog, asa ar fi fost intr-o tara normala si fara atatia corupti dar, asta e o alta discutie.
Nu intelege ca in loc sa stau la birou sa ma ingras 30 kg, vreau sa ies in aer liber si sa simt adierea vantului pe langa urechi si nu pe cea a mortii.
Nu intelege, ce mare fericire este pe capul meu cand vad castravetii mei crescand asa de frumosi, cand stiu ca au iesit din munca noastra, din mainile noastre, din truda noastra si noptile noastre nedormite de griji si mii de calcule si planuri.
Nu intelege ce bucuroasa sunt ca pot sa ma duc si sa alerg pe campul ala gol, sa dau de mancare la cateii parasiti pe marginea drumului si ei sa vina in fiecare zi la locul stiut si aproape la aceiasi ora. Greutatile pe care eu le am astazi, nu sunt aceleasi cu ale ei de atunci.
Imi pare rau ca nu intelege ca lucrurile nu mai sunt asa cum erau inainte, ca nu ma forteaza nimeni si nimic, ca este strict alegerea mea si a sotului meu si ce bine este ca pot face asta, indiferent de greutatile mari aferente, care nu ne ocolesc, ba dimpotriva, parca stau la rand.
Lumea aia din care ea a plecat nu este lumea in care ma duc eu acum.
Pentru mama, sunt inca o data o dezamagire si nu stiu cum sa ii explic ca trebuie sa fie fix invers.
Cum sa ii explic eu ca copilul ala pe care ea s-a chinuit sa il duca la Eforie sa vada marea, este fericit?
Am fost mereu, datorita ei.
btf
