Când ne cântărim, ce evaluăm? Greutatea globală a unui corp alcătuit din oase, muşchi, masă grasă, organe, viscere, nervi şi apă. Masa grasă constituie 15% din greutatea bărbatului şi 22% din greutatea femeii.
Obezitatea se defineşte ca un exces de masă grasă şi reprezintă un procent mai mare de 20% faţă de valorile medii. Dar cum să apreciem cantitatea exactă de masă grasă a unui individ? Măsurarea, cu compasul, a grosimii pliului cutanat este o posibilitate, printre altele, dar rămâne foarte imprecisă.
Suntem nevoiţi să asociem obezitatea şi excesul de greutate, chiar dacă pe cântar nu ni se dă raportul dintre masa grasă şi masa activă (muşchi, organe etc.).
Pentru a ne putea apropia de noţiunea de greutate ideale, este mai simplu să folosim formula lui Lorentz (în care înălţimea este exprimată în cm, iar greutatea în kg), decât să recurgem la tabelele de greutate, întocmite cu severitate de societăţile de asigurări americane:
Dar acest calcul nu ţine cont nici de vârstă şi nici de mărimea osaturii.
În prezent, pe plan internţional se foloseşte indicele Quetelet sau BMI (Body Mass Index), care defineşte raportul dintre greutate şi înâlţimea la pătrat.
Valoarea normală a indexului este de 20-25, la bărbat, şi 19-24, la femeie. Până la 30, vorbim despre o suprasarcină ponderală, dincolo de 30 este obezitate, iar dacă indexul trece de 40, ne aflăm în prezenţa unei obezităţi grave, care trebuie să facă obiectul unor serioase îngrijiri medicale.
Această definiţie are o importanţă medicală şi nu estetică, dar indexul are avantajul de a fi bine corelat cu valoarea masei grase.
Indexul se poate calcula foarte simplu, cu ajutorul următorului tabel:
Indexul se situează pe o linie care leagă greutatea şi înălţimea
Repartiţia topografică a grăsimii ne permite să apreciem pronosticul de obezitate, prin intermediul raportului:
Valoarea normală a acestuia este de 0,85-1 la bărbat şi de 0,65-0,85 la femeie.
În obezitatea androidă:grăsimea se acumulează mai ales în partea superioară a corpului (faţă, gât şi abdomen, deasupra buricului). În acest caz, raportul este întotdeauna mai mare decât 1. Complicaţiile sunt precoce şi frecvente: diabet, hipercolesterol, hipertensiune arterială, risc cardio-vascular.
În obezitatea ginoidă:masa grasă predomină în regiunea inmferioară a corpului (şolduri, fese, coapse şi partea de jos a abdomenului). Riscurile de boli sunt mai reduse, prejudiciul este mai mult estetic, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, femeile pot fi afectate şi de celulită.
Dincolo de cifrele medicilor, care încearcă să cuantifice în mod ştiinţific ceea ce ţine mai mult de o impresie estetică sau de o stare “neplăcută”, greutatea cea mai importantă – pe care o va preciza pacientul – este cea dorită de acesta, cea cu care se simte bine… la urma urmei, tocmai “greutatea de formă”, care constituie scopul ce trebuie atins.
Uneori, această greutate este mai mare decât în normele teoretice, dar de ce să fim mai stricţi decât însuşi obezul? Dacă cifra i se pare un obiectiv posibil de atins, înseamnă că este mai realistă decât norma teoretică impusă de corpul medical, normă care – dacă este prea rigidă – poate fi un motiv de descurajare chiar din plecare.
Pe de altă parte, unele femei – ameţite de imaginile prezentate de mass-media – trebuie să fie atente când îşi fixează ca obiectiv o greutate mitică şi ireală, care nu este deloc justificată, şi pe care organismul, protejat de nişte sisteme de reglare înţelepte, nu va accepta niciodată să o atingă.
Greutatea ideală, dacă există, va trebui să fie un subiect de analiză lucidă, pe care o va face obezul cu el însuşi, şi, uneori, o negociere critică între el şi medic.”
